Sportul ca emoție

Ziua de ieri m-a făcut să rup tăcerea pe așternută pe acest blog. Asta pentru că ni s-a demonstrat încă o dată de ce atât de mulți oameni sunt atașați de sport, de ce naște atât de multe pasiuni și de ce îl putem considera noua lingua franca.

Generatorul universal de emoții.

Am fost alături de jucătorii sloveni prăbușiți pe gazon după ceau aflat, la un minut după ce meciul lor cu Anglia se terminase și erau calificați că americanii au marcat.
Am fost alături de jucătorii Statelor Unite în goana lor nebunească după un gol calificant, ratând din toate pozițiile dar urmărindu-și scopul cu o determinare înnebunitoare.
Am fost alături de australienii care și-au apărat șansele infime arătând că rugby-ul nu e singurul sport cunoscut la antipozi.
Am fost alături de nestatornicii sârbi care s-au trezit în ultimele 10 minute că trebuie să mai marcheze un singur gol pentru a se califica. Pantelic a ratat singur cu portarul în minutul 93.
În special am fost alături de Nicolas Mahut și John Isner într-un meci colosal la Wimbledon, care s-a întrerupt la scorul de 59-59 în setul decisiv pentru că s-a lăsat seara. Niciunul dintre ei nu merită să piardă, ambii ar trebui declarați din oficiu câștigători și purtați în triumf pentru forța și determinarea demonstrată. Tabela terenului la care s-au adunat mulțimi de oameni s-a blocat la 49-49, Isner a servit 98 de ași iar adversarul lui cu 4 mai puțin. Meciul durează de 10 ore.