Dune. Casele

Editura Millennium Press a început să publice traducerile în română ale prequel-urilor la seria Dune scrise de Frank Herbert. Au apărut până acum Dune. Casa Atreides și Dune. Casa Harkonnen.

Le-am recitit acum în română și din păcate nu mi-am schimbat părerea despre ele. Pentru cei care mă cunosc nu e un secret că sunt un pasionat al operei lui Frank Herbert și mai ales al universului Dune. Bogăția acestui univers lasă amplu loc de alte cărți, iar Brian Herbert, fiul lui Frank, împreună cu Kevin J. Anderson, a încercat să facă exact asta, răspunzând dorințelor milioanelor de fani. Le-a reușit doar pe jumătate.

Numele personajelor sunt cele pe care le cunosc din opera lui Frank Herbert, locurile îmi sunt familiare, dar e parcă o schiță alb-negru, fugară, făcută la o oră de desen de un copil fără prea mult talent, față de o frescă a lui Rafael. Nu e Dune, parcă. Poate un univers paralel, care seamănă cu Dune. Să explic:

Personajele: Poartă același nume, arată la fel, dar parcă le-a scăzut IQ-ul cu 50-60 de puncte. M-a încântat întotdeauna încrederea lui Frank Herbert în posibilitățile ființei umane de a se depăși constant și de a descoperi noi și noi posibilități de utilizare și de potențare ale talentelor oamenilor, fără a aluneca însă pe teritoriul magiei. Acesta este de fapt scheletul pe care e construită opera lui Frank Herbert. Dialogul era o delectare, iar gândurile și părerile personajelor te făceau să le recitești o dată și încă o dată pentru a surprinde toate subtilitățile. Această savoare deosebită s-a pierdut.

Repetițiile: Autorii se simt obligați să repete la nesfârșit același lucru, să recapituleze, să reafirme. Am de multe ori impresia că mă tratează pe mine, cititorul, ca pe un copil with limited attention span (nu am găsit traducere satisfăcătoare, e seară și am băut prea multă socată). Cărțile originale mă puneau să gândesc. Provocarea intelectuală s-a pierdut și ea în bună măsură.

Scriitura: Frank Herbert avea un talent de a nu spune lucrurilor pe nume, ci de a da indicii. Brian și Kevin trebuie să explice totate acțiunile, nimic nu se întâmplă în fundal, nimic nu e sugerat, totul e rostit în gura mare. Finețea scriiturii s-a pierdut și ea.

Bogăția de idei: În saga originală, tapiseria narațiunii era îmbibată cu filosofie, ecologie, selecţie naturală, politică, religie. Casa Harkkonen și Casa Atreides sunt doar puțin mai mult decât niște romane de aventuri. Complexitatea uneori derutantă dar întotdeauna delicioasă s-a pierdut de asemenea.

Atunci, de ce le mai citesc? Pentru că, după cum am mai spus, nu pot rezista nici unei invitații care are scrisă pe copertă numele de Dune. Comparate cu volumele originale, aceste cărți sunt, în opinia mea, mediocre. Dacă le citim ca opere de sine stătătoare, sunt o lectură agreabilă.

Sau poate sunt eu prea rău.

75 din 44

Previzibilul s-a întâmplat. Traian Băsescu a revenit în funcţia de preşedinte, prin vot popular. Asta era de aşteptat. Sunt şi lucruri mai puţin aşteptate:
1. Prezenţa destul de consistentă la vot. 44% din alegători, în condiţiile în care listele electorale sunt , eufemistic vorbind, neactualizate, a fost referendum şi s-a desfăşurat şi sîmbăta - de aici şi prezenţa mai slabă la sate - este surprinzătoare.
2. Agitaţia stârnită în partidele coaliţiei anti-Băsescu de eşec. Atât în PSD cât şi în PNL apele s-au tulburat rău de tot, iar lideri vocali şi cunoscuţi din aceste partide încearcă să preia puterea sau măcar să dea jos conducerile care au târât partidele într-o aventură păguboasă.
3. Neputinţa lui Mircea Geoană, Călin Popescu-Tăriceanu şi Dan Voiculescu de a accepta înfrângerea şi căutarea scuzelor în procentul de 44% prezenţă la urne, procent "atins" şi din pricina beţelor în roate puse chiar de ei.

Am văzut ieri la televizor declaraţii ale conducătorilor acestor partide care se atacau la ideea că cineva ar trebui să fie făcut responsabil pentru acest eşec. Argumentul lor era că ei au acţionat în limitele legii, constituţional, aşa că nu au ce să îşi reproşeze. Au dreptate. Lupta a fost dusă legal, cu argumente politice, atunci când cele constituţionale nu au ţinut. E o singură problemă.

Au pierdut.

Nu prea îmi place de Băsescu

Motto: O corabie adevărată se leagănă.

E adevărat. Nu prea îmi place de el . E prea din topor pentru un şef de stat. E foarte greu să discute cineva cu el, pentru că îi place să se audă vorbind şi crede că el are dreptate întotdeauna. Nu prea ştie să negocieze, nu ia aminte la sfaturile altora (nici la cele date de apropiaţi) şi e prea impulsiv. Cred că, de fiecare dată când dă un interviu în direct, consilierii lui sunt la limita atacului de cord. E prea abraziv. Şi nu îmi place nici ochiul lui stâng pe jumătate închis, aşa cum nu îmi plăcea nici şuviţa fluturândă.

Nu îmi plac parlamentarii care l-au suspendat. Nu îmi place încălecarea Constituţiei şi a legilor (nu am spus încălcarea, să fie clar). Nu îmi place că se dau sau se schimbă legi cu adresă. Nu îmi place că, după ce am intrat în UE au început să revină la vechile practici (vezi anularea datoriilor unor societăţi comerciale). Nu îmi place că totul s-a transformat într-o vendetă personală, pentru care se schimbă regulile în cursul jocului (adică fuck recomandările Conventiei de la Veneţia, noi putem schimba legea referendumului cu 2 săptămâni înainte). Nu îmi place că noul ministru al Justiţiei schimbă un procuror şef de secţie al DNA, care instrumentează dosare ale unor politicieni importanţi, la 11 noaptea, fără argumentaţie, şi cere ca discuţia cu CSM să nu fie făcută publică, pentru ca să se poată vorbi sincer (interesant argument). Nu îmi place nici că acelaşi ministru al Justiţiei pare să fi dat un telefon şefului DNA în care s-a interesat de dosare şi a cerut ca ele să nu fie finalizate până la referendum. Nu îmi place că PRM, UDMR, PSD şi PNL au ajuns să voteze voios la fel, arătând foarte clar că interesele transcend micile obstacole ca ideologia sau onoarea.

Nu îmi plac multe. Dar ştiu cum voi vota la referendum. Voi vota NU. Nu e vorba de alegerea răului cel mai mic, e vorba de alegerea celui care poate să legene corabia.

Soare, grătare, fotbal...

... adică o conferinţă studenţească organizată ca la carte. Adio profesori spilcuiţi, cu cămaşă albă şi cravată neagră, care stau pe scaune aranjate ca la cinematograf, cu masa prezidiului, cu aranjamente florale şi organizatori înţepaţi. Se poate şi altfel, cu lucrări prezentate cu mai mult sau mai puţin talent, dar cu mult mai puţină morgă. Cu discuţii animate şi cu glume fine bine plasate. Cu ambiţii scânteinde pe terenul de sport, nu pe la colţuri. Cu apă minerală bună, de care nu a auzit nimeni. Cu internet wireless in the middle of nowhere. Cu cărăbuşi de mai bâzâind încontinuu. Şi cu mulţi oameni. Nu cu O mare, nu boldat, nu subliniat. E de ajuns.