joi, 24 iunie 2010

Sportul ca emoție

Ziua de ieri m-a făcut să rup tăcerea pe așternută pe acest blog. Asta pentru că ni s-a demonstrat încă o dată de ce atât de mulți oameni sunt atașați de sport, de ce naște atât de multe pasiuni și de ce îl putem considera noua lingua franca.

Generatorul universal de emoții.

Am fost alături de jucătorii sloveni prăbușiți pe gazon după ceau aflat, la un minut după ce meciul lor cu Anglia se terminase și erau calificați că americanii au marcat.
Am fost alături de jucătorii Statelor Unite în goana lor nebunească după un gol calificant, ratând din toate pozițiile dar urmărindu-și scopul cu o determinare înnebunitoare.
Am fost alături de australienii care și-au apărat șansele infime arătând că rugby-ul nu e singurul sport cunoscut la antipozi.
Am fost alături de nestatornicii sârbi care s-au trezit în ultimele 10 minute că trebuie să mai marcheze un singur gol pentru a se califica. Pantelic a ratat singur cu portarul în minutul 93.
În special am fost alături de Nicolas Mahut și John Isner într-un meci colosal la Wimbledon, care s-a întrerupt la scorul de 59-59 în setul decisiv pentru că s-a lăsat seara. Niciunul dintre ei nu merită să piardă, ambii ar trebui declarați din oficiu câștigători și purtați în triumf pentru forța și determinarea demonstrată. Tabela terenului la care s-au adunat mulțimi de oameni s-a blocat la 49-49, Isner a servit 98 de ași iar adversarul lui cu 4 mai puțin. Meciul durează de 10 ore.

duminică, 21 octombrie 2007

Totul e rotund

Am regasit detaşarea şi mica voluptate de a analiza clasamentele grupelor de calificare la Euro, odata cu obţinerea calificării. Cine a mai bătut pe cine, cine se chinuie să ajungă pe locul doi în grupă, care echipe mari vor rămâne acasă. Şi eu care credeam că nu mă mai interesează fotbalul şi echipa naţională.

Men ...

sâmbătă, 22 septembrie 2007

Mici fragmente de România

Am fost câteva zile în Deltă, la pescuit.
Cu ce am rămas după traversarea de două ori a României:
  • 5 dimineaţa nu este o oră prea matinală pentru 200 de ţuică – în Sulina
  • barcagii cărora dacă le-ar fi controlată periodic alcolemia economia Deltei s-ar duce pe apa sâmbetei – tot în Sulina
  • câmpuri pline cu violete – pe lângă Întorsura Buzăului
  • o poartă de cimitir în mijlocul câmpului pustiu – între Brăila şi Buzău
  • ţărani pentru care comuniunea cu natura înseamnă să arunce peturile de Burger şi ambalajele de cornuri cu ciocolată în şanţul de pe marginea drumului – peste tot
  • telefoane mobile – în toate satele prin care am trecut
  • antene parabolice (majoritatea DigiTV) la orice colibă de chirpici – din Deltă până în secuime
  • drumuri decente – în afara oraşelor
  • unul din zece şoferi români e prea tupeist, unul din o sută e nebun inconştient – pe toate drumurile
  • există, deşi pare un oximoron, wc turcesc de lux – la o pizzerie în Tulcea
  • peştii nu trag după valoarea undiţelor ci după valoarea pescarului – pe braţe, lacuri şi ghioluri
  • nu toţi cosaşii şi-au luat motocositoare – prin Covasna
  • poliţia rutieră, care poate pune panouri cu „Viaţa are prioritate” din 10 în 10 kilometri, dar nu poate să tragă nişte marcaje pe un drum – între Tulcea şi Brăila
  • câini vagabonzi în cantităţi industriale – în Sulina şi Tulcea

Vacanţă cu şi fără români

Am fost vara asta o săptămână în Creta. A fost prima dată când am fost în Grecia, şi prima dată când am ales să mă duc într-o staţiune să-i zicem de lux. Concluzia, dacă nu mai vreţi să citiţi, este să mergeţi în Creta (cel puţin în complexul Aldemar) dar să nu o faceţi prin firme de turism româneşti.

Firma în cauză se numeşte Wens Tours. Brambureala de acolo te face să te întrebi de ce mai au clienţi când îi tratează în halul în care ne-au tratat pe noi.

Unul dintre criteriile pentru care am ales oferta firmei respective a fost zborul cu un avion charter direct din Cluj-Napoca, pentru a evita un drum până la Bucureşti. Cu mai puţin de o lună înainte de plecare ne-au anunţat că „au pierdut charterul” şi că încă nu se ştie de unde vom zbura spre Heraklion. Au găsit până la urmă un zbor din Târgu-Mureş. Am acceptat deoarece timpul era scurt şi nu vroiam să începem să căutăm alte oferte. Cu o săptămână înainte de plecare ne-au spus că nici zborul din Târgu-Mureş nu mai e disponibil şi că singua posibilitate este să luăm avionul din Bucureşti. Nici vorbă de reducere de preţ sau de rambursarea costului călătoriei dus-întors până în capitală.

Odată ajunşi la Heraklion, lucrurile s-au schimbat. Taxiurile ne aşteptau la aeroport pentru a ne duce la hotel. Eu şi iubita mea am avut cazare în Aldemar Royal Knossos Village, într-un bungalow cu un etaj. Condiţile au fost ireproşabile. Mâncarea a fost excelentă şi foarte variată, eram la 1 minut de piscina principală a complexului şi la 1 minut şi 10 secunde de plajă. Marea era foarte limpede şi caldă, barurile multe şi variate, animatorii drăguţi şi nu agasanţi. Peştii veneau până la 2 metri de mal şi ni se plimbau printre picioare.

Am văzut şi insula Santorini, cu casele ei albe parcă săpate în stâncă şi cu măgăruşii pe post de telecabină. Aici ne-am întâlnit cu un ghid, o româncă stabilită în Grecia, care avea în grijă grupul de români strânşi din toate colţurile Cretei pentru minicroazieră. Doamna respectivă se purta ca un sergent major cu plutonul de proaspăt recruţi. Noi am ales să nu mergem cu ei, cu toate insistenţele doamnei, dar din ce ne-au spus cei ce au fost, le-a trasat foarte strict programul: aici fotografiaţi, la restaurantul ăsta mâncaţi, la magazinul ăsta faceţi cumpărăturile, acum alergaţi la autocar. Micile afaceri colaterale ale unei românce „descurcăreţe”.

Complexul Aldemar e o grădină luxuriantă în mijlocul unui aproape deşert. Fiecare plantă e irigată subteran. Personalul nu prea ştie să îşi spună nu; orice le ceri se poate realiza.

În concluzie, odată ajunşi acolo, a fost un vis.

PS: Am dat golul de aur într-un meci de polo şi am ajuns în finala campionatului de tenis de masă.

marți, 3 iulie 2007

Realitatea ireală

Mă uitam destul de des la Realitatea TV. E un obicei ce mi-a rămas din 2004, de la campania electorală de atunci, când era singurul post de televiziune la care puteai să vezi emisiuni cât de cât echilibrate. Acum nu mă mai uit aşa de des pentru că nu mă mai uit la televizor, dar când se întâmplă să pornesc televizorul şi pentru altceva decât vre-un film pe DVD tot pe Realitatea ajung.

Părerea mea despre post se schimbă însă, încet-încet, şi nu în bine. Ieri, cea mai importantă ştire a fost moartea unui jandarm paraşutist a cărui paraşută nu s-a deschis. În direct a intrat unul din medicii SMURD chemaţi de urgenţă.Iar prezentatoarea ştirilor îl întreabă în două rânduri, iniţial mai voalat, apoi de-a dreptul, care au fost traumatismele de pe urma cărora a survenit decesul. Domnişoară Liana Pătraş, acel paraşutist a sărit din avion iar paraşuta nu s-a deschis. Ce ar fi trebuit să vă spună medicul, că l-a găsit împrăştiat pe 500 de metri pătraţi sau că nu a rămas decât o pată roşie în locul unde a căzut? Credeam că standardele acestei televiziuni sunt mai înalte. M-am şi uitat la ceas, să nu cumva să fi nimerit din greşeală la ştirile de la ora 5.

CNN-ul României. Măcar nişte scuze amărâte ar fi trebuit date după o aşa ne-simţire.

luni, 2 iulie 2007

Toţi ca brazii

Avem un executiv de toată coma, cum ar zice bunica. Nu înţeleg cum de pot să îşi dea cu stângul în dreptul atât de vizibil, de spectaculos şi de insistent. Să luăm câţiva miniştri la rând şi să vedem cu ce s-au ocupat în ultima vreme:

Domnul Chiuariu, Ministrul Justiţiei: Boroboaţa este fără precedent în 17 ani în care românii au văzut multe. Scrisoarea pe care chipurile nu a văzut-o şi semnat-o către Comisia Europeană pentru atenuarea tonului laudativ la adresa DNA este - englezii o zic mai bine - mind-boggling. În sensul cel mai rău. Acest ministru ar fi trebuit, atunci când s-a aflat de scrisoare, să îşi dea demisia din plonjon, ca să zic aşa. Asta ar fi trebuit să se întâmple într-o ţară normală.

Domnul Remeş, Ministrul Agriculturii: Ne-a anunţat candid că nu trebuie să ne îngrijoreze seceta, pentru că doar 18-19 milioane de români mănâncă pâine. Aşa că putem sta liniştiţi. Ce caută un asemenea personaj mărginit, agramat şi agresiv în Guvernul unei ţări europene este un lucru care mă depăşeşte.

Domnul Cioroianu, Ministrul Afacerilor Externe: A avut o prestaţie sub orice critică la întâlnirea cu Condoleezza Rice, iar mai apoi am aflat că unul dintre motive este că nu ştie prea bine limba engleză. Ulterior a transpirat faptul că a fost tratat pe aeroport ca un turist obişnuit. Şi a permis asta. Un oficial de rang înalt dintr-o ţară aliată SUA în războaiele din Irak şi Afganistan. Sub orice critică.

Domnul Meleşcanu, Ministrul Apărării Naţionale: A propus, tam-nesam, într-o dimineaţă, realizarea unor exerciţii militare comune România-Bulgaria-Rusia-SUA. Problema era că nici una dintre celelalte părţi nu fusese consultată. Bulgarii au fost sideraţi, americanii s-au făcut că nu aud, cred că de jenă, iar ruşii au răspuns acid, punându-l la punct pe învăţăcelul Meleşcanu şi sugerându-i că asemenea iniţiative au un drum al lor care nu poate fi şuntat doar pentru că cineva are nevoie de expunere mediatică.

Domnul Tăriceanu, Prim-Ministru: După ce a explicat, de mai multe ori, cu lux de amănunte şi foarte convingător, că anul acesta nu se poate face o mărire a punctului de pensie, deoarece nu există resursele bugetare pentru acest lucru, a devenit amnezic peste noapte (ar trebui să zic peste o întâlnire cu domnul Hrebenciuc) şi a anunţat triumfător că guvernul lui va mări punctul de pensie pentru că îi permite creşterea economică (aici o menţiune ar merita şi domnul Vosganian, pentru că a permis o asemenea măsură populistă şi periculoasă). Şi tot acest circ a fost făcut pentru ca domnul Tăriceanu să îşi poată păstra scaunul.

Nu mai trag nici o concluzie, acţiunile distinşilor domni vorbesc singure. Aşa cum am putea vorbi şi noi, nu peste multă vreme.

vineri, 22 iunie 2007

Ţării cât mai multă piele (dezgolită)

Am văzut aseară la televizor două spoturi publicitare care mi-au părut că fac parte dintr-o campanie de promovare a site-ului Antenei 3 (aici s-ar putea să mă înşel, nu am fost prea atent). Ce m-a distrat şi îngreţoşat în acelaşi timp a fost faptul că cele două spoturi, care promovau fiecare o altă secţiune a site-ului, făceau uz ambele de imagini cu fete dezbrăcate şi semidezbrăcate. Secţiunile promovate erau Monden (parcă) şi sport.

Se pare că cei ce au făcut spoturile au aflat mai târziu că "sexul vinde" aşa că acum încearcă să recupereze timpul pierdut. Aştept spotul pentru secţiunea politică.

joi, 21 iunie 2007

Nu am învăţat nimic

Clasic. Văzându-ne cu sacii în căruţă şi cu sufletul în UE, am început să mormăim, când mai şoptit, când mai tare: ia mai dă-i şi dracului pe europenii aştia cu pretenţiile lor. Ultima dovadă este propunerea Partidului Conservator de numire în Consiliul Naţional de Integritate a Rodicăi Stănoiu, fostul ministru al Justişiei pe timpul PSD, sărită, de când cu dezvăluirile CNSAS cu privire la trecutul dânsei la PC. Acelaşi PC care se vrea reprezentantul clasei mijlocii. A spune că această propunere e o sfidare e un eufemism. E o înjurătură şi o bătaie de joc la adresa celor care au crezut că s-a urnit ceva în ţară.

Ne apropiem iar, încet-încet, de Congo.

Later edit, a doua zi: Partidul Conservator şi-a modificat propunerea, Rodica Stănoiu nu mai este candidatul PC la CNI. Tres bien, dar părerea mea despre Voiculescu şi ai lui nu s-a schimbat o iotă.

joi, 7 iunie 2007

Michaeeeeellllllllllllll...

În sfărşit. Lucrurile s-au mai aşezat pe acilea, aşa că reîncepem ...

Am fost la concert. Concertul. George Michael. La Bucureşti. Pe Lia Manoliu. Stadionul, nu doamna.

E primul concert de o asemenea ţinută la care merg. Am ratat Depeche Mode, nu m-a atras Michael Jackson, aşa că a fost primul. Să zic că am fost impresionat e prea puţin. Am văzut în sfârşit ce înseamnă profesionismul în muzică. Scenografia, regia, jocurile de lumini, sonorizarea, scena au fost impresionante.

Lume nu a fost foarte multă, după ochiul meu neantrenat în jur de 35.000 de oameni. Foarte mulţi trecuţi de 30 de ani, mulţi cu copii. Organizarea românească s-a văzut şi acum, cozile interminabile de la unele intrări, în timp ce altele erau închise. Preţurile mari la produsele pe care le puteai cumpăra din stadion, oferta foarte limitată (apă minerală şi plată, cola şi fanta, bere fără alcool, chipsuri şi îngheţată). Doar trei firme au avut voie să aibă standuri în stadion, de aici oferta foarte slabă. Nici un pachet de şerveţele să îţi ştergi scaunul udat de ploaie nu aveai de unde să îţi iei. Măcar nu ne-a plouat în timpul concertului, ba chiar s-a făcut o spărtură în nori chiar deasupra stadionului. De la waţi, probabil.

Am lăsat la urmă ce mi-a plăcut cel mai mult. Vocea. S-a auzit mai bine chiar decât de pe un cd (bine, bine, am fost eu impresionat şi impresionabil). Şi stăteam destul de în spate. Ce-ar fi fost să fim lângă scenă ...

Mai vreau. Aştept Robbie.

luni, 21 mai 2007

Dune. Casele

Editura Millennium Press a început să publice traducerile în română ale prequel-urilor la seria Dune scrise de Frank Herbert. Au apărut până acum Dune. Casa Atreides și Dune. Casa Harkonnen.

Le-am recitit acum în română și din păcate nu mi-am schimbat părerea despre ele. Pentru cei care mă cunosc nu e un secret că sunt un pasionat al operei lui Frank Herbert și mai ales al universului Dune. Bogăția acestui univers lasă amplu loc de alte cărți, iar Brian Herbert, fiul lui Frank, împreună cu Kevin J. Anderson, a încercat să facă exact asta, răspunzând dorințelor milioanelor de fani. Le-a reușit doar pe jumătate.

Numele personajelor sunt cele pe care le cunosc din opera lui Frank Herbert, locurile îmi sunt familiare, dar e parcă o schiță alb-negru, fugară, făcută la o oră de desen de un copil fără prea mult talent, față de o frescă a lui Rafael. Nu e Dune, parcă. Poate un univers paralel, care seamănă cu Dune. Să explic:

Personajele: Poartă același nume, arată la fel, dar parcă le-a scăzut IQ-ul cu 50-60 de puncte. M-a încântat întotdeauna încrederea lui Frank Herbert în posibilitățile ființei umane de a se depăși constant și de a descoperi noi și noi posibilități de utilizare și de potențare ale talentelor oamenilor, fără a aluneca însă pe teritoriul magiei. Acesta este de fapt scheletul pe care e construită opera lui Frank Herbert. Dialogul era o delectare, iar gândurile și părerile personajelor te făceau să le recitești o dată și încă o dată pentru a surprinde toate subtilitățile. Această savoare deosebită s-a pierdut.

Repetițiile: Autorii se simt obligați să repete la nesfârșit același lucru, să recapituleze, să reafirme. Am de multe ori impresia că mă tratează pe mine, cititorul, ca pe un copil with limited attention span (nu am găsit traducere satisfăcătoare, e seară și am băut prea multă socată). Cărțile originale mă puneau să gândesc. Provocarea intelectuală s-a pierdut și ea în bună măsură.

Scriitura: Frank Herbert avea un talent de a nu spune lucrurilor pe nume, ci de a da indicii. Brian și Kevin trebuie să explice totate acțiunile, nimic nu se întâmplă în fundal, nimic nu e sugerat, totul e rostit în gura mare. Finețea scriiturii s-a pierdut și ea.

Bogăția de idei: În saga originală, tapiseria narațiunii era îmbibată cu filosofie, ecologie, selecţie naturală, politică, religie. Casa Harkkonen și Casa Atreides sunt doar puțin mai mult decât niște romane de aventuri. Complexitatea uneori derutantă dar întotdeauna delicioasă s-a pierdut de asemenea.

Atunci, de ce le mai citesc? Pentru că, după cum am mai spus, nu pot rezista nici unei invitații care are scrisă pe copertă numele de Dune. Comparate cu volumele originale, aceste cărți sunt, în opinia mea, mediocre. Dacă le citim ca opere de sine stătătoare, sunt o lectură agreabilă.

Sau poate sunt eu prea rău.