Dune. Casele

Editura Millennium Press a început să publice traducerile în română ale prequel-urilor la seria Dune scrise de Frank Herbert. Au apărut până acum Dune. Casa Atreides și Dune. Casa Harkonnen.

Le-am recitit acum în română și din păcate nu mi-am schimbat părerea despre ele. Pentru cei care mă cunosc nu e un secret că sunt un pasionat al operei lui Frank Herbert și mai ales al universului Dune. Bogăția acestui univers lasă amplu loc de alte cărți, iar Brian Herbert, fiul lui Frank, împreună cu Kevin J. Anderson, a încercat să facă exact asta, răspunzând dorințelor milioanelor de fani. Le-a reușit doar pe jumătate.

Numele personajelor sunt cele pe care le cunosc din opera lui Frank Herbert, locurile îmi sunt familiare, dar e parcă o schiță alb-negru, fugară, făcută la o oră de desen de un copil fără prea mult talent, față de o frescă a lui Rafael. Nu e Dune, parcă. Poate un univers paralel, care seamănă cu Dune. Să explic:

Personajele: Poartă același nume, arată la fel, dar parcă le-a scăzut IQ-ul cu 50-60 de puncte. M-a încântat întotdeauna încrederea lui Frank Herbert în posibilitățile ființei umane de a se depăși constant și de a descoperi noi și noi posibilități de utilizare și de potențare ale talentelor oamenilor, fără a aluneca însă pe teritoriul magiei. Acesta este de fapt scheletul pe care e construită opera lui Frank Herbert. Dialogul era o delectare, iar gândurile și părerile personajelor te făceau să le recitești o dată și încă o dată pentru a surprinde toate subtilitățile. Această savoare deosebită s-a pierdut.

Repetițiile: Autorii se simt obligați să repete la nesfârșit același lucru, să recapituleze, să reafirme. Am de multe ori impresia că mă tratează pe mine, cititorul, ca pe un copil with limited attention span (nu am găsit traducere satisfăcătoare, e seară și am băut prea multă socată). Cărțile originale mă puneau să gândesc. Provocarea intelectuală s-a pierdut și ea în bună măsură.

Scriitura: Frank Herbert avea un talent de a nu spune lucrurilor pe nume, ci de a da indicii. Brian și Kevin trebuie să explice totate acțiunile, nimic nu se întâmplă în fundal, nimic nu e sugerat, totul e rostit în gura mare. Finețea scriiturii s-a pierdut și ea.

Bogăția de idei: În saga originală, tapiseria narațiunii era îmbibată cu filosofie, ecologie, selecţie naturală, politică, religie. Casa Harkkonen și Casa Atreides sunt doar puțin mai mult decât niște romane de aventuri. Complexitatea uneori derutantă dar întotdeauna delicioasă s-a pierdut de asemenea.

Atunci, de ce le mai citesc? Pentru că, după cum am mai spus, nu pot rezista nici unei invitații care are scrisă pe copertă numele de Dune. Comparate cu volumele originale, aceste cărți sunt, în opinia mea, mediocre. Dacă le citim ca opere de sine stătătoare, sunt o lectură agreabilă.

Sau poate sunt eu prea rău.