Sportul ca emoție

Ziua de ieri m-a făcut să rup tăcerea pe așternută pe acest blog. Asta pentru că ni s-a demonstrat încă o dată de ce atât de mulți oameni sunt atașați de sport, de ce naște atât de multe pasiuni și de ce îl putem considera noua lingua franca.

Generatorul universal de emoții.

Am fost alături de jucătorii sloveni prăbușiți pe gazon după ceau aflat, la un minut după ce meciul lor cu Anglia se terminase și erau calificați că americanii au marcat.
Am fost alături de jucătorii Statelor Unite în goana lor nebunească după un gol calificant, ratând din toate pozițiile dar urmărindu-și scopul cu o determinare înnebunitoare.
Am fost alături de australienii care și-au apărat șansele infime arătând că rugby-ul nu e singurul sport cunoscut la antipozi.
Am fost alături de nestatornicii sârbi care s-au trezit în ultimele 10 minute că trebuie să mai marcheze un singur gol pentru a se califica. Pantelic a ratat singur cu portarul în minutul 93.
În special am fost alături de Nicolas Mahut și John Isner într-un meci colosal la Wimbledon, care s-a întrerupt la scorul de 59-59 în setul decisiv pentru că s-a lăsat seara. Niciunul dintre ei nu merită să piardă, ambii ar trebui declarați din oficiu câștigători și purtați în triumf pentru forța și determinarea demonstrată. Tabela terenului la care s-au adunat mulțimi de oameni s-a blocat la 49-49, Isner a servit 98 de ași iar adversarul lui cu 4 mai puțin. Meciul durează de 10 ore.

Totul e rotund

Am regasit detaşarea şi mica voluptate de a analiza clasamentele grupelor de calificare la Euro, odata cu obţinerea calificării. Cine a mai bătut pe cine, cine se chinuie să ajungă pe locul doi în grupă, care echipe mari vor rămâne acasă. Şi eu care credeam că nu mă mai interesează fotbalul şi echipa naţională.

Men ...

Mici fragmente de România

Am fost câteva zile în Deltă, la pescuit.
Cu ce am rămas după traversarea de două ori a României:

• 5 dimineaţa nu este o oră prea matinală pentru 200 de ţuică – în Sulina
• barcagii cărora dacă le-ar fi controlată periodic alcolemia economia Deltei s-ar duce pe apa sâmbetei – tot în Sulina
• câmpuri pline cu violete – pe lângă Întorsura Buzăului
• o poartă de cimitir în mijlocul câmpului pustiu – între Brăila şi Buzău
• ţărani pentru care comuniunea cu natura înseamnă să arunce peturile de Burger şi ambalajele de cornuri cu ciocolată în şanţul de pe marginea drumului – peste tot
• telefoane mobile – în toate satele prin care am trecut
• antene parabolice (majoritatea DigiTV) la orice colibă de chirpici – din Deltă până în secuime
• drumuri decente – în afara oraşelor
• unul din zece şoferi români e prea tupeist, unul din o sută e nebun inconştient – pe toate drumurile
• există, deşi pare un oximoron, wc turcesc de lux – la o pizzerie în Tulcea
• peştii nu trag după valoarea undiţelor ci după valoarea pescarului – pe braţe, lacuri şi ghioluri
• nu toţi cosaşii şi-au luat motocositoare – prin Covasna
• poliţia rutieră, care poate pune panouri cu „Viaţa are prioritate” din 10 în 10 kilometri, dar nu poate să tragă nişte marcaje pe un drum – între Tulcea şi Brăila
• câini vagabonzi în cantităţi industriale – în Sulina şi Tulcea

Vacanţă cu şi fără români

Am fost vara asta o săptămână în Creta. A fost prima dată când am fost în Grecia, şi prima dată când am ales să mă duc într-o staţiune să-i zicem de lux. Concluzia, dacă nu mai vreţi să citiţi, este să mergeţi în Creta (cel puţin în complexul Aldemar) dar să nu o faceţi prin firme de turism româneşti.

Firma în cauză se numeşte Wens Tours. Brambureala de acolo te face să te întrebi de ce mai au clienţi când îi tratează în halul în care ne-au tratat pe noi.

Unul dintre criteriile pentru care am ales oferta firmei respective a fost zborul cu un avion charter direct din Cluj-Napoca, pentru a evita un drum până la Bucureşti. Cu mai puţin de o lună înainte de plecare ne-au anunţat că „au pierdut charterul” şi că încă nu se ştie de unde vom zbura spre Heraklion. Au găsit până la urmă un zbor din Târgu-Mureş. Am acceptat deoarece timpul era scurt şi nu vroiam să începem să căutăm alte oferte. Cu o săptămână înainte de plecare ne-au spus că nici zborul din Târgu-Mureş nu mai e disponibil şi că singua posibilitate este să luăm avionul din Bucureşti. Nici vorbă de reducere de preţ sau de rambursarea costului călătoriei dus-întors până în capitală.

Odată ajunşi la Heraklion, lucrurile s-au schimbat. Taxiurile ne aşteptau la aeroport pentru a ne duce la hotel. Eu şi iubita mea am avut cazare în Aldemar Royal Knossos Village, într-un bungalow cu un etaj. Condiţile au fost ireproşabile. Mâncarea a fost excelentă şi foarte variată, eram la 1 minut de piscina principală a complexului şi la 1 minut şi 10 secunde de plajă. Marea era foarte limpede şi caldă, barurile multe şi variate, animatorii drăguţi şi nu agasanţi. Peştii veneau până la 2 metri de mal şi ni se plimbau printre picioare.

Am văzut şi insula Santorini, cu casele ei albe parcă săpate în stâncă şi cu măgăruşii pe post de telecabină. Aici ne-am întâlnit cu un ghid, o româncă stabilită în Grecia, care avea în grijă grupul de români strânşi din toate colţurile Cretei pentru minicroazieră. Doamna respectivă se purta ca un sergent major cu plutonul de proaspăt recruţi. Noi am ales să nu mergem cu ei, cu toate insistenţele doamnei, dar din ce ne-au spus cei ce au fost, le-a trasat foarte strict programul: aici fotografiaţi, la restaurantul ăsta mâncaţi, la magazinul ăsta faceţi cumpărăturile, acum alergaţi la autocar. Micile afaceri colaterale ale unei românce „descurcăreţe”.

Complexul Aldemar e o grădină luxuriantă în mijlocul unui aproape deşert. Fiecare plantă e irigată subteran. Personalul nu prea ştie să îşi spună nu; orice le ceri se poate realiza.

În concluzie, odată ajunşi acolo, a fost un vis.

PS: Am dat golul de aur într-un meci de polo şi am ajuns în finala campionatului de tenis de masă.

Realitatea ireală

Mă uitam destul de des la Realitatea TV. E un obicei ce mi-a rămas din 2004, de la campania electorală de atunci, când era singurul post de televiziune la care puteai să vezi emisiuni cât de cât echilibrate. Acum nu mă mai uit aşa de des pentru că nu mă mai uit la televizor, dar când se întâmplă să pornesc televizorul şi pentru altceva decât vre-un film pe DVD tot pe Realitatea ajung.

Părerea mea despre post se schimbă însă, încet-încet, şi nu în bine. Ieri, cea mai importantă ştire a fost moartea unui jandarm paraşutist a cărui paraşută nu s-a deschis. În direct a intrat unul din medicii SMURD chemaţi de urgenţă.Iar prezentatoarea ştirilor îl întreabă în două rânduri, iniţial mai voalat, apoi de-a dreptul, care au fost traumatismele de pe urma cărora a survenit decesul. Domnişoară Liana Pătraş, acel paraşutist a sărit din avion iar paraşuta nu s-a deschis. Ce ar fi trebuit să vă spună medicul, că l-a găsit împrăştiat pe 500 de metri pătraţi sau că nu a rămas decât o pată roşie în locul unde a căzut? Credeam că standardele acestei televiziuni sunt mai înalte. M-am şi uitat la ceas, să nu cumva să fi nimerit din greşeală la ştirile de la ora 5.

CNN-ul României. Măcar nişte scuze amărâte ar fi trebuit date după o aşa ne-simţire.

Toţi ca brazii

Avem un executiv de toată coma, cum ar zice bunica. Nu înţeleg cum de pot să îşi dea cu stângul în dreptul atât de vizibil, de spectaculos şi de insistent. Să luăm câţiva miniştri la rând şi să vedem cu ce s-au ocupat în ultima vreme:

Domnul Chiuariu, Ministrul Justiţiei: Boroboaţa este fără precedent în 17 ani în care românii au văzut multe. Scrisoarea pe care chipurile nu a văzut-o şi semnat-o către Comisia Europeană pentru atenuarea tonului laudativ la adresa DNA este - englezii o zic mai bine - mind-boggling. În sensul cel mai rău. Acest ministru ar fi trebuit, atunci când s-a aflat de scrisoare, să îşi dea demisia din plonjon, ca să zic aşa. Asta ar fi trebuit să se întâmple într-o ţară normală.

Domnul Remeş, Ministrul Agriculturii: Ne-a anunţat candid că nu trebuie să ne îngrijoreze seceta, pentru că doar 18-19 milioane de români mănâncă pâine. Aşa că putem sta liniştiţi. Ce caută un asemenea personaj mărginit, agramat şi agresiv în Guvernul unei ţări europene este un lucru care mă depăşeşte.

Domnul Cioroianu, Ministrul Afacerilor Externe: A avut o prestaţie sub orice critică la întâlnirea cu Condoleezza Rice, iar mai apoi am aflat că unul dintre motive este că nu ştie prea bine limba engleză. Ulterior a transpirat faptul că a fost tratat pe aeroport ca un turist obişnuit. Şi a permis asta. Un oficial de rang înalt dintr-o ţară aliată SUA în războaiele din Irak şi Afganistan. Sub orice critică.

Domnul Meleşcanu, Ministrul Apărării Naţionale: A propus, tam-nesam, într-o dimineaţă, realizarea unor exerciţii militare comune România-Bulgaria-Rusia-SUA. Problema era că nici una dintre celelalte părţi nu fusese consultată. Bulgarii au fost sideraţi, americanii s-au făcut că nu aud, cred că de jenă, iar ruşii au răspuns acid, punându-l la punct pe învăţăcelul Meleşcanu şi sugerându-i că asemenea iniţiative au un drum al lor care nu poate fi şuntat doar pentru că cineva are nevoie de expunere mediatică.

Domnul Tăriceanu, Prim-Ministru: După ce a explicat, de mai multe ori, cu lux de amănunte şi foarte convingător, că anul acesta nu se poate face o mărire a punctului de pensie, deoarece nu există resursele bugetare pentru acest lucru, a devenit amnezic peste noapte (ar trebui să zic peste o întâlnire cu domnul Hrebenciuc) şi a anunţat triumfător că guvernul lui va mări punctul de pensie pentru că îi permite creşterea economică (aici o menţiune ar merita şi domnul Vosganian, pentru că a permis o asemenea măsură populistă şi periculoasă). Şi tot acest circ a fost făcut pentru ca domnul Tăriceanu să îşi poată păstra scaunul.

Nu mai trag nici o concluzie, acţiunile distinşilor domni vorbesc singure. Aşa cum am putea vorbi şi noi, nu peste multă vreme.

Ţării cât mai multă piele (dezgolită)

Am văzut aseară la televizor două spoturi publicitare care mi-au părut că fac parte dintr-o campanie de promovare a site-ului Antenei 3 (aici s-ar putea să mă înşel, nu am fost prea atent). Ce m-a distrat şi îngreţoşat în acelaşi timp a fost faptul că cele două spoturi, care promovau fiecare o altă secţiune a site-ului, făceau uz ambele de imagini cu fete dezbrăcate şi semidezbrăcate. Secţiunile promovate erau Monden (parcă) şi sport.

Se pare că cei ce au făcut spoturile au aflat mai târziu că "sexul vinde" aşa că acum încearcă să recupereze timpul pierdut. Aştept spotul pentru secţiunea politică.

Nu am învăţat nimic

Clasic. Văzându-ne cu sacii în căruţă şi cu sufletul în UE, am început să mormăim, când mai şoptit, când mai tare: ia mai dă-i şi dracului pe europenii aştia cu pretenţiile lor. Ultima dovadă este propunerea Partidului Conservator de numire în Consiliul Naţional de Integritate a Rodicăi Stănoiu, fostul ministru al Justişiei pe timpul PSD, sărită, de când cu dezvăluirile CNSAS cu privire la trecutul dânsei la PC. Acelaşi PC care se vrea reprezentantul clasei mijlocii. A spune că această propunere e o sfidare e un eufemism. E o înjurătură şi o bătaie de joc la adresa celor care au crezut că s-a urnit ceva în ţară.

Ne apropiem iar, încet-încet, de Congo.

Later edit, a doua zi: Partidul Conservator şi-a modificat propunerea, Rodica Stănoiu nu mai este candidatul PC la CNI. Tres bien, dar părerea mea despre Voiculescu şi ai lui nu s-a schimbat o iotă.

Michaeeeeellllllllllllll...

În sfărşit. Lucrurile s-au mai aşezat pe acilea, aşa că reîncepem ...

Am fost la concert. Concertul. George Michael. La Bucureşti. Pe Lia Manoliu. Stadionul, nu doamna.

E primul concert de o asemenea ţinută la care merg. Am ratat Depeche Mode, nu m-a atras Michael Jackson, aşa că a fost primul. Să zic că am fost impresionat e prea puţin. Am văzut în sfârşit ce înseamnă profesionismul în muzică. Scenografia, regia, jocurile de lumini, sonorizarea, scena au fost impresionante.

Lume nu a fost foarte multă, după ochiul meu neantrenat în jur de 35.000 de oameni. Foarte mulţi trecuţi de 30 de ani, mulţi cu copii. Organizarea românească s-a văzut şi acum, cozile interminabile de la unele intrări, în timp ce altele erau închise. Preţurile mari la produsele pe care le puteai cumpăra din stadion, oferta foarte limitată (apă minerală şi plată, cola şi fanta, bere fără alcool, chipsuri şi îngheţată). Doar trei firme au avut voie să aibă standuri în stadion, de aici oferta foarte slabă. Nici un pachet de şerveţele să îţi ştergi scaunul udat de ploaie nu aveai de unde să îţi iei. Măcar nu ne-a plouat în timpul concertului, ba chiar s-a făcut o spărtură în nori chiar deasupra stadionului. De la waţi, probabil.

Am lăsat la urmă ce mi-a plăcut cel mai mult. Vocea. S-a auzit mai bine chiar decât de pe un cd (bine, bine, am fost eu impresionat şi impresionabil). Şi stăteam destul de în spate. Ce-ar fi fost să fim lângă scenă ...

Mai vreau. Aştept Robbie.

Dune. Casele

Editura Millennium Press a început să publice traducerile în română ale prequel-urilor la seria Dune scrise de Frank Herbert. Au apărut până acum Dune. Casa Atreides și Dune. Casa Harkonnen.

Le-am recitit acum în română și din păcate nu mi-am schimbat părerea despre ele. Pentru cei care mă cunosc nu e un secret că sunt un pasionat al operei lui Frank Herbert și mai ales al universului Dune. Bogăția acestui univers lasă amplu loc de alte cărți, iar Brian Herbert, fiul lui Frank, împreună cu Kevin J. Anderson, a încercat să facă exact asta, răspunzând dorințelor milioanelor de fani. Le-a reușit doar pe jumătate.

Numele personajelor sunt cele pe care le cunosc din opera lui Frank Herbert, locurile îmi sunt familiare, dar e parcă o schiță alb-negru, fugară, făcută la o oră de desen de un copil fără prea mult talent, față de o frescă a lui Rafael. Nu e Dune, parcă. Poate un univers paralel, care seamănă cu Dune. Să explic:

Personajele: Poartă același nume, arată la fel, dar parcă le-a scăzut IQ-ul cu 50-60 de puncte. M-a încântat întotdeauna încrederea lui Frank Herbert în posibilitățile ființei umane de a se depăși constant și de a descoperi noi și noi posibilități de utilizare și de potențare ale talentelor oamenilor, fără a aluneca însă pe teritoriul magiei. Acesta este de fapt scheletul pe care e construită opera lui Frank Herbert. Dialogul era o delectare, iar gândurile și părerile personajelor te făceau să le recitești o dată și încă o dată pentru a surprinde toate subtilitățile. Această savoare deosebită s-a pierdut.

Repetițiile: Autorii se simt obligați să repete la nesfârșit același lucru, să recapituleze, să reafirme. Am de multe ori impresia că mă tratează pe mine, cititorul, ca pe un copil with limited attention span (nu am găsit traducere satisfăcătoare, e seară și am băut prea multă socată). Cărțile originale mă puneau să gândesc. Provocarea intelectuală s-a pierdut și ea în bună măsură.

Scriitura: Frank Herbert avea un talent de a nu spune lucrurilor pe nume, ci de a da indicii. Brian și Kevin trebuie să explice totate acțiunile, nimic nu se întâmplă în fundal, nimic nu e sugerat, totul e rostit în gura mare. Finețea scriiturii s-a pierdut și ea.

Bogăția de idei: În saga originală, tapiseria narațiunii era îmbibată cu filosofie, ecologie, selecţie naturală, politică, religie. Casa Harkkonen și Casa Atreides sunt doar puțin mai mult decât niște romane de aventuri. Complexitatea uneori derutantă dar întotdeauna delicioasă s-a pierdut de asemenea.

Atunci, de ce le mai citesc? Pentru că, după cum am mai spus, nu pot rezista nici unei invitații care are scrisă pe copertă numele de Dune. Comparate cu volumele originale, aceste cărți sunt, în opinia mea, mediocre. Dacă le citim ca opere de sine stătătoare, sunt o lectură agreabilă.

Sau poate sunt eu prea rău.

75 din 44

Previzibilul s-a întâmplat. Traian Băsescu a revenit în funcţia de preşedinte, prin vot popular. Asta era de aşteptat. Sunt şi lucruri mai puţin aşteptate:
1. Prezenţa destul de consistentă la vot. 44% din alegători, în condiţiile în care listele electorale sunt , eufemistic vorbind, neactualizate, a fost referendum şi s-a desfăşurat şi sîmbăta - de aici şi prezenţa mai slabă la sate - este surprinzătoare.
2. Agitaţia stârnită în partidele coaliţiei anti-Băsescu de eşec. Atât în PSD cât şi în PNL apele s-au tulburat rău de tot, iar lideri vocali şi cunoscuţi din aceste partide încearcă să preia puterea sau măcar să dea jos conducerile care au târât partidele într-o aventură păguboasă.
3. Neputinţa lui Mircea Geoană, Călin Popescu-Tăriceanu şi Dan Voiculescu de a accepta înfrângerea şi căutarea scuzelor în procentul de 44% prezenţă la urne, procent "atins" şi din pricina beţelor în roate puse chiar de ei.

Am văzut ieri la televizor declaraţii ale conducătorilor acestor partide care se atacau la ideea că cineva ar trebui să fie făcut responsabil pentru acest eşec. Argumentul lor era că ei au acţionat în limitele legii, constituţional, aşa că nu au ce să îşi reproşeze. Au dreptate. Lupta a fost dusă legal, cu argumente politice, atunci când cele constituţionale nu au ţinut. E o singură problemă.

Au pierdut.

Nu prea îmi place de Băsescu

Motto: O corabie adevărată se leagănă.

E adevărat. Nu prea îmi place de el . E prea din topor pentru un şef de stat. E foarte greu să discute cineva cu el, pentru că îi place să se audă vorbind şi crede că el are dreptate întotdeauna. Nu prea ştie să negocieze, nu ia aminte la sfaturile altora (nici la cele date de apropiaţi) şi e prea impulsiv. Cred că, de fiecare dată când dă un interviu în direct, consilierii lui sunt la limita atacului de cord. E prea abraziv. Şi nu îmi place nici ochiul lui stâng pe jumătate închis, aşa cum nu îmi plăcea nici şuviţa fluturândă.

Nu îmi plac parlamentarii care l-au suspendat. Nu îmi place încălecarea Constituţiei şi a legilor (nu am spus încălcarea, să fie clar). Nu îmi place că se dau sau se schimbă legi cu adresă. Nu îmi place că, după ce am intrat în UE au început să revină la vechile practici (vezi anularea datoriilor unor societăţi comerciale). Nu îmi place că totul s-a transformat într-o vendetă personală, pentru care se schimbă regulile în cursul jocului (adică fuck recomandările Conventiei de la Veneţia, noi putem schimba legea referendumului cu 2 săptămâni înainte). Nu îmi place că noul ministru al Justiţiei schimbă un procuror şef de secţie al DNA, care instrumentează dosare ale unor politicieni importanţi, la 11 noaptea, fără argumentaţie, şi cere ca discuţia cu CSM să nu fie făcută publică, pentru ca să se poată vorbi sincer (interesant argument). Nu îmi place nici că acelaşi ministru al Justiţiei pare să fi dat un telefon şefului DNA în care s-a interesat de dosare şi a cerut ca ele să nu fie finalizate până la referendum. Nu îmi place că PRM, UDMR, PSD şi PNL au ajuns să voteze voios la fel, arătând foarte clar că interesele transcend micile obstacole ca ideologia sau onoarea.

Nu îmi plac multe. Dar ştiu cum voi vota la referendum. Voi vota NU. Nu e vorba de alegerea răului cel mai mic, e vorba de alegerea celui care poate să legene corabia.

Soare, grătare, fotbal...

... adică o conferinţă studenţească organizată ca la carte. Adio profesori spilcuiţi, cu cămaşă albă şi cravată neagră, care stau pe scaune aranjate ca la cinematograf, cu masa prezidiului, cu aranjamente florale şi organizatori înţepaţi. Se poate şi altfel, cu lucrări prezentate cu mai mult sau mai puţin talent, dar cu mult mai puţină morgă. Cu discuţii animate şi cu glume fine bine plasate. Cu ambiţii scânteinde pe terenul de sport, nu pe la colţuri. Cu apă minerală bună, de care nu a auzit nimeni. Cu internet wireless in the middle of nowhere. Cu cărăbuşi de mai bâzâind încontinuu. Şi cu mulţi oameni. Nu cu O mare, nu boldat, nu subliniat. E de ajuns.

Nu se mai termină

Se pare că pentru parlamentari nu există limită în încercarea de a-l termina politic pe Băsescu. Hotărârea Parlamentului (ce, ca să vez, nu poate fi atacată la Curtea Constituţională) prin care, în caz de invalidare a referendumului (adică în cazul în care 9 milioane de români nu votează), rămâne la latitudinea parlamentarilor "cursul de urmat" e o mişcare atât de mârşavă că nu poţi să nu ai o umbră de admiraţie pentru cel care le-a dat ideea. Că pentru asta au fentat Constituţia nu mai contează, oricum, pentru ei, de ceva vreme, cuvântul fundamental din sintagma Legea Fundamentală mi se pare că a ajuns să derive de la altceva decât de la fundament. Pe lângă asta, mai sunt şi ofuscaţi când sunt întrebaţi de ce Parlamentul e singura instituţie care răspunde doar în faţa sie înseşi.

LE: Parlamentarii dau încă o dată dovada inteligenţei nemăsurate. Comisia pentru stabilirea timpilor de antenă, condusă de ineluctabilul Adrian Păunescu, a decis să nu îi acorde lui Traian Băsescu timp de antenă la televiziunea şi radioul publice în timpul campaniei electorale pentru referendum. Adică cel asupra căruia va trebui să ne pronunţăm nu are dreptul, în viziunea parlamentarilor din comisie, să îşi expună opiniile. Iarăşi, totul e legal şi constituţional, în spiritul şi litera legii, nu?
E de-a dreptul orwellian.

Take us to your leader ...

Poate aţi aflat, s-a descoperit prima planetă extrasolară care se află în zona habitabilă a unei stele. În limbajul pământenilor, asta înseamnă că există toate condiţiile ca planeta să aibă la suprafaţă apă în stare lichidă, ceea ce creşte foarte mult şansele de apariţie a vieţii. Descoperirea vine la puţin timp după anunţarea probabilităţii existenţei vaporilor de apă în atmosfera unei planete din afara sistemului solar.
Cum planeta de care vorbeam la început nu este foarte departe (relativ vorbind) de noi, la ceva mai mult de 20 de ani lumină, ea devine o candidată clară la o viitoare colonizare. Asta, bineînţeles, dacă micii omuleţi verzi de acolo nu ne vor coloniza ei mai întâi. Oricum, eu mi-am reţinut locul la geam pe Enterprise.

Cotidianul Libertatea a anunţat deja că va publica peste puţine zile primele poze cu extraterestre îmbrăcate sumar. Nu pierdeţi ediţia specială.

Găgăuţii şi guşaţii ...

Mie mi se face greaţă când văd cine se adună să ne dea nouă lecţii de moralitate. Discursurile din parlament pe marginea suspendării au trecut deseori graniţa ridico-penibilului. Aşa am aflat că mandatul preşedintelui a fost de la bun început soldat eşecului pentru că nu a fost binecuvântat de Teoctist şi din cauza asta am avut noi inundaţii mai an.
La sfârşit, Geoană şi Tăriceanu se călcau pe bombeuri care să se împăuneze cu victoria "forţelor democratice". Hai să fim serioşi, cât credeţi că va rezista coaliţia asta făcută pe sub masă? Cât mai avem până încep să îşi dea şuturi la glezne? Cine poate câştiga din acest război, PNL-ul, cu o bază electorală din ce în ce mai îngustă şi fără experienţa loviturilor sub centură (e drept, învaţă repede, dar mai au până să ajungă la gradul de Mare Maestru) sau PSD-ul, cu un scor electoral cel puţin dublu şi cu oameni plantaţi prin locuri nevăzute sau esenţiale (că doar bileţelele alea ordinare nu i-au venit lui Geoană prin fax de la Andreea Marin). Ce împiedică PSD-ul să depună o moţiune de cenzură şi să formeze un nou guvern? Asta fără atât de ceruta la televizor şi evitata în realitate întoarcere la electorat.
E clar că mândra noastră constituţie e făcută cu picioarele. Dar ar trebui să se urmărească spiritul şi nu neapărat litera.
Băsescu fost un preşedinte "prea jucător" cât era în funcţie şi îi trăgea virtual de urechi (că altceva nu avea ce să le facă) pe parlamentari că nu rezolvă probleme grave şi a devenit brusc "prea puţin jucător" odată suspendat, pentru că "doar a vorbit despre reforma în justiţie şi nu a acţionat". Mă laşi? Cât de prost mă credeţi? Asta mă înfurie de fapt cel mai tare: sunt luat de fraier. Se aşteaptă să cred un lucru pentru ca peste cinci minute să fiu convins de opusul lui. Parcă românii sunt toţi schizofrenici.

Aseară, la Realitatea TV, Cornel Nistorescu încerca să ne explice că e bine că Băsescu a fost suspendat. Că e un tiran care ne-ar fi tras în ţeapă pe toţi. Repet, Cornel Nistorescu. Talentatul ziarist care a smuls o lacrimă tuturor celor ce au citit superbul editorial de după 11 septembrie 2001. Cel ale cărui articole le căutam în Evenimentul Zilei. Auzisem de mai demult că a trecut în tabăra PSD, cu arme, bagaje şi Foaia Transilvană, dar nu credeam că a ajuns atât de departe. Sic transit gloria mundi. Pentru oareşce dolari, actually...

Urşii captivi şi campania Libearty

Îmi fac şi eu datoria şi mă alătur celor care încearcă să determine eliberarea urşilor ţinuţi în captivitate pentru îmbogăţirea unor patroni care nu au nimic în comun nici cu oamenii nici cu animalele. Campania, reflectată la început de HotNews a stârnit reacţii destul de consistente, şi în presă şi în blogosferă. Sper ca urşii să poată fi eliberaţi şi duşi în rezervaţie cât mai curând.

PS: Mă cheamă Urs, şi sunt mândru de numele meu.

Surprize, surprize

Unul din motivele pentru care îmi place mai mult Băsescu decât Tăriceanu: cum pare să ştie mult mai bine să prindă pe picior greşit toată suflarea politică şi să îi pună într-o situaţie de "lose-lose". Comentariile dinspre PSD, PNL şi PRM au fost savuroase în asemănarea lor.

A tunat şi i-a adunat.

Pesti, soare şi români

Am fost la pescuit. Două zile de stat pe malul bălţii şi de privit bambine care se mişcau doar când înercam să mănânc un sandviş.
Dimineţile a fost frig, după-amiezile au fost însorite, aşa că acum mă ustură urechile (mai ales cea stângă) şi nasul, care mai sunt şi roşii ca racul. De prins am prins caraşi, şi cu icre în ei. Îi pregătim sambătă, la cuptor, cu legume.
Normal că a trebuit să curăţăm puţin locul unde ne-am aşezat, pentru că altfel nu am fi avut cum să ne punem scaunele şi undiţele. Pe mine încă mă umple de uimire cum pot oamenii să îşi lase fără nici o jenă gunoiul acolo unde au stat, răspândit într-un strat cât mai subţire, ca să acopere cât mai mult teren. Pe ăştia eu i-aş deporta în Congo. Nu daţi băieţi banii pe educaţie, că dacă ai "gip" nu contează că te îneci de la miros. De asta există odorizante.

Quark-ul, bata-l vina

E mult mai greu să predai QuarkXPress decat sa lucrezi în el. Astăzi, studenţii mei, cu gândul la friptură şi drob, erau destul de ameţiţi. Inset şi mai cum? Puneţi mâna şi lucraţi, comozilor, că aşa se invaţă programele ...